Sindromul impostorului îi atinge tocmai pe cei care se descurcă bine
O promovare, o diplomă, o laudă în ședință. Și, în loc de bucurie, un gând rece: „Au făcut o greșeală. Curând își vor da seama că nu sunt atât de bun.” Cine a trăit asta nu e singur și, în mod ironic, se află într-o companie foarte bună.
Termenul a apărut în 1978, într-un articol al psihologelor americane Pauline Clance și Suzanne Imes, care observaseră fenomenul la femei cu cariere strălucite, convinse că își păcăliseră profesorii și șefii. Cercetările ulterioare au arătat că apare la fel de des la bărbați. O estimare des citată spune că în jur de 70% dintre oameni îl resimt cel puțin o dată în viață.
Nu este o boală și nu figurează în manualele de diagnostic. E un tipar de gândire, în care dovezile obiective ale competenței nu reușesc să schimbe convingerea interioară.
Semnele după care se recunoaște
Reușitele sunt puse pe seama norocului, a momentului potrivit, a simpatiei celorlalți sau a muncii în exces, niciodată pe seama priceperii. Eșecurile, în schimb, sunt luate drept dovada adevărului.
Laudele stânjenesc și sunt respinse pe loc: „N-a fost mare lucru.” Fiecare sarcină nouă aduce teama că, de data aceasta, masca va cădea. Urmează unul dintre cele 2 răspunsuri tipice. Fie pregătirea exagerată, cu ore suplimentare și verificări repetate, fie amânarea până în ultima clipă, urmată de un efort disperat. Când lucrul iese totuși bine, ușurarea ține puțin, iar succesul e explicat, din nou, prin efort sau prin noroc.
Cele cinci chipuri ale impostorului
Valerie Young, care a studiat fenomenul zeci de ani, descrie 5 tipare, după felul în care fiecare își definește, în secret, competența.
Perfecționistul consideră un rezultat de 99% un eșec. Expertul crede că ar trebui să știe totul înainte de a deschide gura și amână candidaturile până îndeplinește fiecare cerință din anunț. Geniul înnăscut se judecă după ușurință: dacă trebuie să muncească din greu, înseamnă că nu are talent. Solistul vede în cererea de ajutor o dovadă de slăbiciune. Supraomul se simte obligat să exceleze în toate rolurile deodată, la serviciu, acasă, între prieteni.
Mulți se regăsesc în 2-3 dintre ele.
De ce cei competenți se îndoiesc mai mult
În 1999, psihologii David Dunning și Justin Kruger au publicat un studiu devenit celebru: oamenii cu cele mai slabe rezultate la un test își supraestimau masiv performanța. Mai puțin citată e cealaltă jumătate a concluziei. Cei cu rezultate foarte bune se subestimau, presupunând că, dacă lor li s-a părut ușor, la fel a fost pentru toată lumea.
Cu cât cineva știe mai mult într-un domeniu, cu atât vede mai limpede cât de mult îi rămâne de aflat. Îndoiala nu e, așadar, un semn al lipsei de pricepere. Adesea, e un efect secundar al ei.
Momentele în care apare
Fenomenul se aprinde la treceri: primul loc de muncă, o promovare, schimbarea domeniului, intrarea la o facultate bună, primul rol de conducere. Mediul contează și el. Cine e singura femeie din echipă, cel mai tânăr din sală ori primul din familia lui cu studii superioare are mai puține modele în jur și simte mai acut că „nu e de-acolo”.
Rețelele sociale adaugă o comparație nedreaptă. Fiecare își cunoaște propriile culise, cu ezitări, greșeli și nopți albe, și le pune alături de scena luminată a celorlalți.
Numirea fenomenului și dosarul cu dovezi
Simplul fapt de a ști că fenomenul are un nume și că e larg răspândit îi ia din putere. Gândul „sunt un impostor” devine „am din nou gândul acela de impostor”, iar distanța dintre cele 2 formulări e suficientă pentru a nu-l mai lua drept adevăr.
Vorbitul cu alții face și mai mult. Aproape de fiecare dată, colegul admirat sau șefa aparent sigură pe ea răspund: „Și eu.” Scriitoarea Maya Angelou mărturisea că, după 11 cărți publicate, încă se aștepta, la fiecare volum nou, ca lumea să descopere că i-a păcălit pe toți.
Memoria unui om prins în acest tipar reține criticile și șterge laudele. Un remediu practic e un dosar, pe hârtie sau în telefon, în care se adună mesajele de mulțumire, evaluările bune, proiectele duse la capăt, problemele rezolvate. Nu pentru lăudăroșenie, ci ca material de consultat în zilele în care gândul revine.
În aceeași logică, lauda se primește cu un singur cuvânt, „mulțumesc”, fără niciun „dar”. La început sună fals. Cu repetarea, devine firesc.
Ajută și întrebarea: ce i-aș spune unui prieten aflat în aceeași situație? Aproape nimeni nu i-ar răspunde unui prieten promovat „ai avut doar noroc”.
Redefinirea competenței
În spatele sentimentului stă o definiție imposibilă: a fi competent înseamnă a ști tot, a nu greși niciodată, a reuși fără efort și fără ajutor. Nimeni nu trece o asemenea probă.
O definiție realistă arată altfel. Omul competent știe destul ca să înceapă, știe unde să caute restul, cere ajutor la timp și își repară greșelile. „Nu știu, dar aflu” e o frază de profesionist, nu o mărturisire de fraudă. La fel, „suficient de bun” e un standard legitim pentru cele mai multe sarcini, iar perfecțiunea, o risipă de timp care întârzie tot restul.
Când e mai mult decât o îndoială trecătoare
O doză de nesiguranță, la începutul unui drum nou, e normală și chiar utilă, fiindcă îl ține pe om atent și dispus să învețe. Devine o problemă atunci când îl face să refuze oportunități, să muncească până la epuizare ca să „compenseze” ori să trăiască într-o anxietate continuă.
Dacă gândurile acestea vin la pachet cu insomnii, cu tristețe care nu trece sau cu atacuri de panică, discuția cu un psiholog e pasul potrivit. Terapia cognitiv-comportamentală lucrează exact cu astfel de convingeri și le pune, una câte una, în fața dovezilor. Pentru cei mai mulți oameni, însă, sentimentul nu dispare cu totul niciodată. Doar slăbește, pe măsură ce experiența se adună, iar vocea care spunea „nu ești în stare” e contrazisă, an după an, de lucrurile pe care omul chiar le-a făcut.
