Nașii de botez, cei 2 oameni de lângă cristelniță

Tradiția spune că nașii de cununie botează primul copil, iar fratele, sora ori verișorul „trebuie” să fie naș, și familiile se ceartă pe asta de 2 generații

nașii de botez cum îi alegi

Nașii sunt cei 2 oameni care țin copilul la cristelniță, răspund în locul lui la întrebările preotului și devin, după rânduiala Bisericii, părinții lui spirituali, iar după rânduiala românească, familia lui extinsă pentru toată viața: cei care vin de ziua lui, care îl au pe fin la masă de Paște, care îl cunună, peste 25 de ani, și pe care copilul îi strigă „nașu” și „nașa” până la bătrânețe.

Alegerea bună pornește de la o întrebare simplă: cine dintre oamenii pe care îi cunoaștem va fi, în viața acestui copil, peste 20 de ani?

Ce cere Biserica și ce nu cere

Biserica Ortodoxă cere un singur naș ori o singură nașă, de același sex cu copilul, ori, cum s-a încetățenit, un cuplu, cu condiția ca nașii să fie creștini ortodocși, botezați, nu de altă confesiune, pentru că rostesc Crezul în locul copilului, și, când sunt cuplu, cununați religios, lucru pe care preoții îl verifică, în unele parohii, cu certificatul de cununie, iar în altele, cu întrebarea. Nu cere ca nașii să fie căsătoriți între ei: o soră și un prieten, o bunică și un unchi, 2 prieteni, un singur naș necăsătorit sunt acceptați.

Nu cere o anumită vârstă, deși un naș sub 18 ani e rar primit, nu cere ca nașii să fie rude, nu cere ca nașii să fie aceiași cu cei de la cununia părinților, obicei, nu regulă, și nu cere ca nașii să plătească ceva.

Prietenii în locul rudelor obligate

Tradiția spune că nașii de cununie botează primul copil, iar fratele, sora ori verișorul „trebuie” să fie naș, și familiile se ceartă pe asta de 2 generații. Regula bună e cea a relației: nașul e un om care, peste 10 ani, va fi în viața copilului, cu vizitele, cu zilele de naștere, cu vacanța la el, cu sfatul la 15 ani, iar prietenul de 20 de ani, cu copii de aceeași vârstă, cu care părinții își petrec weekendurile, face asta de obicei mai bine decât verișorul din altă țară văzut o dată la 5 ani ori decât șeful care ar da un cadou mare.

Cuplul instabil, cel cu certuri, cel care se mută în altă țară luna viitoare și cel care acceptă din politețe, cu „dacă nu găsiți pe altcineva”, sunt cele 4 variante care se regretă, iar un „nu” spus de nașii propuși, din motive de timp ori de credință, e un cadou, nu o jignire.

Discuția despre bani purtată înainte, nu după

Botezul costă, iar cine ce plătește e, în România, subiectul care strică relații: tradiția spune că nașii plătesc slujba, lumânarea, crijma, prosopul alb, hainele de botez, uneori cruciulița, și dau copilului un cadou, iar părinții plătesc petrecerea, cu „darul” nașilor de la petrecere care, în unele regiuni, acoperă masa, iar în altele, nu.

Fiecare familie și fiecare regiune are varianta ei, iar varianta care nu strică prietenia e cea discutată înainte, în seara în care sunt invitați să fie nași, cu propoziția simplă: „noi ne-am gândit să facem așa, voi cum vedeți?”, cu petrecerea pe măsura bugetului părinților, nu al nașilor, și cu refuzul calm al petrecerii de 150 de persoane pe care nașii nu și-o permit și pe care, de fapt, nu și-o permit nici părinții.

Cele 3 obligații ale nașilor

Nașii au, după tradiție și după preoți, 3 obligații. Prima, la botez: să vină pregătiți, cu Crezul învățat, pe care îl rostesc cu voce tare, de 3 ori, cu lumânarea, cu crijma și cu prosopul, și cu rugăciunea la o săptămână după, când copilul e „ridicat” la biserică.

A doua, spirituală: să îl aducă la împărtășanie, în primii ani, măcar de 2-3 ori pe an, de Paște și de Crăciun, cu părinții, lucru pe care nașii din orașe îl fac tot mai rar și pe care preoții îl amintesc.

Obligația omenească, cea mai des uitată

A treia, omenească: să fie acolo, la zilele de naștere, la serbări, la primul 1 iunie, cu un telefon la ziua onomastică și cu o vizită la 2 luni, nu cu cadouri mari, iar cea mai des uitată e aceasta, pentru că e singura care nu are o dată în calendar. Nașii care fac toate 3 sunt, la 18 ani ai finului, a doua familie; cei care au făcut doar prima sunt 2 oameni din albumul de botez.

Finul care are și el obligații

Relația e în ambele sensuri, iar părinții o întrețin ei, în primii 10 ani, pentru că copilul de 3 ani nu sună nașii: vizita la nași de Crăciun, cu colindul, de Paște, cu oul roșu, și de ziua nașilor, „mersul cu colacul”, în satele în care mai există, cu finul care duce colacul, lumânarea și vinul la nași, obiceiul pe care unele familii de la oraș l-au înlocuit cu masa în oraș, o dată pe an, de Sfântul Ion ori de ziua nașei.

Copilul învață, de la 4-5 ani, să sune nașii de ziua lor, să deseneze o felicitare, să le spună „nașu” și „nașa”, iar la 10 ani, dacă relația a fost ținută, vrea el să meargă la ei în vacanță.

Relația care se ține cu vizitele, nu cu cadourile

Cadoul de botez, cruciulița, brățara, banii, aparatul foto pentru poze, contul deschis pe numele copilului, e un gest de o zi, iar nașii care îl fac și dispar, și nașii care nu îl fac, dar vin în fiecare lună, sunt judecați, la 20 de ani ai finului, exact invers față de cum se tem.

Relația de nașie, când e ținută, dă copilului 2 adulți în plus, în afara părinților, cărora le spune lucruri pe care părinților nu le spune, cu care are o vacanță în plus, o masă în plus de sărbători și, la 25 de ani, 2 oameni care îl cunună și care îi botează copilul, cercul care, în familiile românești, ține de 4-5 generații.

Nașii aleși cu cap, dintre prietenii care vor fi acolo, cu discuția despre bani purtată înainte și cu cele 3 obligații știute, sunt, după părinți, cel mai important lucru pe care copilul îl primește în prima lui lună, și singurul la care părinții se gândesc, de obicei, cel mai puțin.